Datoria umana

Tema datoriei o descoperim în gândirea filosofică antică, începând cu Socrate care considera datoria de a respecta legile cetatii fundamentală vieţii sociale chiar daca el a platit cu viata sustinad aceasta concepţie. Instanţa supremă a datoriei, pentru Socrate , este raţiunea, identificată cu binele suprem şi cu fericirea. Totusi Şcoala cireniacă refuză ideea de morală a supunerii faţă de lege şi cetate, promovata de Socrate. Supranumiţi hedonişti, aceştia considerau că singurul scop al vieţii trebuie să fie plăcerea individuală.

Cel mai mare discipol al lui Socrate, Platon reia tema respectului faţă de necessitate în dialogul Republica si .Mitul peşterii. Pentru el, libertatea omului este echivalentă cu orbirea. Legile sunt considerate suverane, ordonatoare asupra existenţei şi gândirii individului, iar cetatea este primordială ca întregul în raport cu părţile.

Ideea priorităţii cetăţii asupra individului este prezentă şi la Aristotel care vede supunerea individului faţă de stat ca relaţie între corp şi organe. Scopul supunerii individului faţă de stat este unul de natură morală, Binele, dar nu un bine suprauman, ci un bine gândit ca fericire, deci un bine nemijlocit uman. În afara Statului şi a legilor, omul, dotat cu inteligenţă şi voinţă ar putea deveni “fiinţa cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică”