Copilaria si locul de bastina

Daca vreti sa faceti un om sa zambeasca trebuie doar sa-l intrebati de copilaria si locul sau de bastina. Aceasta in conditiile in care a avut parte de o crestere normala. Iar aici nu ma refer neaparat la prezenta fericirii, ci doar la absenta traumelor psihice grave. Pur si simplu exista o atractie fata de trecutul propriei fiinte. Uitati-va la parintii vostri cand vizioneaza un film romanesc vechi in care un personaj alearga pe un camp. O sa observati cum le apare o sclipire in ochi si incep sa va depaneze amintiri dintr-un timp trecut. Dar sa nu credeti ca acest lucru se aplica doar oamenilor in varsta. Tinerii, chiar de 17-18 ani, vorbesc si de diferentele dintre ei si noua generatie, de faptul ca ei erau mult mai activi si sociali, de faptul ca jucam tupu, fotbal, mata cu mingea si multe altele. Exista o fascinatie fata de trecut care trezeste o flacara in individ, una care nu coincide totdeauna cu regretul. Iar locul de bastina te fascineaza si el. Nu stii de ce, dar parca te identifici cu el, parca te simti atras de el. Mergi, te intorci, mergi din nou si poate nu te mai intorci, dar undeva in fiinta ta tot privilegiezi locul de bastina. Poate este, asa cum spunea si Steinhardt, fascinatia sufletului pentru locul in care a nimerit. Indiferent care ar fi explicatia, eu zic ca puteti sa incercati acest experiment sau chiar sa va autoanalizati, deoarece s-ar putea sa fiti surprinsi.